Când m-am apucat de alergat, primii 200 de metri au fost cei mai grei. Mai apoi, cei 6 km alergați pe bandă s-au dovedit a fi primul meu maraton. De aici până la un maraton adevărat, mai realist vorbind un semi-maraton, mai este mult de transpirat. După câteva reprize de ping-pong în clasele primare, m-am întâlnit mai serios cu sportul abia la 30 de ani, când am urcat la 3250 de metri pe ghețarul Hintertux și m-am apucat de snowboarding. Pentru o fire deloc sportivă, ci mai degrabă visătoare în plimbare prin parcul Ioanid, a fost una dintre cele mai mari și intense întâlniri de gradul III cu propriile mele limite..și demoni (frici adică, da).

Așa am început, încet încet și antrenamentul fizic, uneori mai susținut, alteori mai cu dificultate. Știți sentimentul ală când după ce ai tot antrenamentul planificat de seara și sună alarma și “ah..nu prea am chef în dimineața asta”? Ei, pe mine mă vizita. Super eroul meu maratonist cred că visa încă. Foarte mult m-a ajutat abordarea regulii celor 5 secunde. Nu, nu cea cu mâncarea de pe jos. Zic de Mel Robbins care spune că de îndată ce ți-a apărut ideea în minte, ai 5 secunde să o implementezi. Altfel, creierul îți zice pas. De la a o nota în agendă, a trimite un email, a cere o întâlnire până la a seta alarma și a te da jos din pat dimineața să mergi la sport.

Eu alergatul l-am început într-o perioadă nu chiar ușoară prin care treceam. Mă vedeam lipsită de talent de alergător, nu mă consideram în formă, iar când am început să descopăr câte articole și aplicații menite a-i ajuta pe cei ca mine – neinițiați, mi-am zis că este de-a dreptul imposibil să depășesc granița cartierului. Știam toată povestea legată de credințele limitative și că astfel de gânduri iraționale sunt ceva obișnuit într-o astfel de perioadă. Am continuat însă. Primul obiectiv stabilit a fost de 2 km. Când l-am atins, mai că mi-am dat premiu cu coroniță. Iar următorii km nu au mai fost despre distanță, bandă, pantofii potriviți de alergare, ci despre cum mă simțeam la final.

Discursul lui Mel Robbins via TED  Talks

via Unsplash

Foarte multe cercetări dovedesc cât de benefică este mișcarea și alergatul pentru sănătatea psihică. Activitatea fizică reorganizează activitatea cerebrală, astfel că răspunsul la stres este redus și anxietatea este mai puțin probabil să interfereze cu funcționarea normală a creierului. Studiile au arătat că alergarea poate ajuta la prevenirea obezității, a diabetului de tip 2, bolilor de inimă, hipertensiunii arteriale, accidentelor vascular cerebrale etc. Mai mult decât atât, oamenii de știință au demonstrat că se îmbunătățește cu mult calitatea vieții emoționale și mentale și ne ajută să trăim mai mult. Am descoperit și studii are susțin că 30 de minute de alergare pe săptămână (timp de trei săptămâni) stimulează calitatea somnului, îmbunătățesc starea de spirit și sporesc puterea de concentrare; în plus, poate ridica starea de spirit în cazul celor care se luptă cu depresia. Cei de la Runnersworld anunță rezultatele fantastice ale unui studiu extins publicat de revista PLoS Medicine care evidențiază impactul asupra longevității în cazul mai multor categorii de oameni care au introdus alergarea în viața lor și au trăit mai mult (fumătorii au adăugat 4,1 ani la viața lor; nefumatori au câștigat 3 ani; cei cu boli de inimă au câștigat 4,3 ani).

Nu doar cercetătorii au descoperit efectele terapeutice ale alergatului. Citeam zilele trecute despre o abordare terapeutică denumită Dynamic Running Therapy, dezvoltată cu intenția de a muta oamenii de pe canapea sau fotoliul din cabinetul de terapie în aer liber, concepută în special pentru cei care caută ajutor pentru depresie sau anxietate. Mulți dintre cei cărora le povestesc despre psihoterapie se duc cu gândul la canapeaua lui Freud sau camera de cabinet de terapie. Pentru unii dintre ei acest cadru este bine venit și chiar ceea ce au nevoie, pentru alții nu neapărat. Pentru cei din urmă s-a conturat această nouă formă de consiliere psihoterapeutică care propune aducerea pantofilor de alergare și dialogul terapeutic în aer liber. Vorbim aici în special de parcuri, zone verzi, natură și freespirit. Acestă abordare terapeutică a fost dezvoltată acum aproximativ 8 ani de William Pullen pe numele lui, primul psihoterapeut care și-a mutat biroul în Hyde Park, St James’s Park și Green Park din capitala Regatului Unit. Am avut plăcerea să discut cu William despre cartea sa “RUN for your life – Mindful running for a happy life” care se dovedește a fi extrem de interesantă și utilă.

Sfaturi despre ce presupune Mindful Running sau despre cum să fim mai conștienți în mișcare și să atingem starea de flow (in the zone) atunci când alergăm am citit și de la Michael Sandler.

Unul dintre exercițiile inserate de William în carte propune concentrarea pe senzațiile pe care le simțim în propriul corpul în timp ce alergăm. Una dintre sugestii are în vedere canalizarea atenției pe piciorul care atinge pentru prima dată banda, sau asfaltul, sau iarba, sau pământul; pentru ca mai apoi a continua cu un exercițiu simplu de a număra până la zece pașii facuți cu același picior. Indicația sugerează apoi reluarea secvenței. Nimic mai ușor, nu-i așa? 1, 2, 3, 4..oare am dat telefonul sau mailul ală? Uneori agitația de peste zi, gândurile, imaginile care îmi inundă cu ușurință mintea întrerup cu brio simpla numărătoare. Se anunță o primăvară caldă așa că am toate condițiile să mă antrenez pentru maratonul celor 10 secunde.

coperta cărții Run for your life, William Pullen