Fără telefon, fără Kindle, fără muzică. Fără social media, fără Flat White. Fără să rostesc vreun sunet. Fără să am vreo formă de comunicare cu cineva. Fără scris sau citit. Fără zâmbete sau îmbrățișări. Fără culori țipătoare sau pantaloni de yoga. Fără sex. Fără exerciții fizice. Și lista poate continua. Astea sunt o parte din regulile locului unde am petrecut 11 zile din viața mea, într-un sat din Belgia, în centrul de meditație Vipassana din Dilsen-Stokkem

 

Cum am ajuns aici?

În primul rând m-am (a)dus de bună voie. Și nesilită de nimeni. Deși pe parcurs, recunosc, că m-am luptat cu această întrebare Ce a fost în capul meu? Cum am putut să cred că pot face față la așa ceva? La fel cum de altfel cred că am citit cazna de fața multora din jurul meu, colegii mei de suferință și extaz.

Am făcut loc meditației în viața mea treptat, mai de curiozitate, mai de nevoie, minut cu minut. Am citit mult despre beneficii căci acum sunt o sumedenie de studii și cărți pe această temă. Am văzut pe pielea mea cum tehnologia face deja mult mai facilă practicarea meditației – aplicații pe telefon, podcasturi, gadget-uri. Toți acum meditează și recomandă meditația. Cool și simplu, nu?

Așa am introdus cele 10 minute de meditație zilnică încă de anul trecut, m-am străduit să fac din asta un obicei și să mă țin de el. Am experimentat cu aplicații precum Headspace și Calm, însă ultima de care mă bucur enorm este creată de un tip pe care îl admir foarte tare, Sam Harris. Filozof și expert în neurologie, tipul ăsta și-a intitulat aplicația foarte inspirat Waking up. Mi-am achiziționat și un gadget simpatic, Muse – un fel de cască (cu care mă simt uneori ca-n Star Trek) ce monitorizează și oferă feedback în timp real despre activitatea creierului în timp ce meditez. Echipată ce să mai! Și cu toate astea, cele 10 minute tot lungi mi se păreau de multe ori un efort considerabil pe care să îl fac dimineața.

Altfel au fost vreo 5 ani în care m-am convins pe mine că o tabără de Vipassana este o experiență de învățare a tehnicii de meditație pe care îmi doresc cu adevărat să o am. În felul acesta de Prison Break. Iar la începutul primăverii lui 2019 am știut că acesta este anul în care se va întâmpla. Am aplicat la ei undeva în apropierea zilei mele de naștere. Am zis că marchez 35 de ani cu experiențe noi. Dacă tot am alergat primii mei 10 km la cursele din București, am zis să continui seria de trăiri legate de corpul meu cu meditația. Dacă vă bate gândul să mergeți vreodată, vă recomand să vă uitați dinainte la modalitatea de aplicare și să vă înregistrați chiar din primul minut. Locurile se ocupă în câteva minute de la deschiderea porților virtuale, iar anul acesta am fost cred că vreo 50 de femei înscrise.

Și mai practic vorbind, am ajuns ușor la centrul din zona flamandă a Belgiei inițial construit să acopere 3 țări Belgia, Olanda și Germania. Centre similare se găsesc acum peste tot în Europa, despre le găsiți aici. Din Bruxelles am călătorit cu un tren și un autobuz, super decent, centrul oferind apoi transport de la cea mai apropiată stație de autobuz din satul cu pricina.

Centrul de meditație Dhamma Pajjota

Ce este Vipassana asta?

Este una dintre cele mai vechi tehnici de meditație din India, răspândită acum în mai toată lumea (centre sunt din Nepal, Thailanda până în Franța, Spania sau SUA) de către S. N. Goenka, profesorul principal.

Vipassana a cunoscut o revigorare începând cu 1969, când Goenka a început să o predea mai întâi în India, iar mai apoi să o ducă la scară internațională. Până în 2013 când a încetat din viață, acesta a format profesori și cursanți din toată lumea și a fondat centre de meditație sub aceeași filozofie și folosind aceeași metodă de predare.

Tehnica meditației Vipassana este predată prin intermediul unorcursuri de zece zile, cu aceeași programă (o serie de video-uri filmate cu Goenka și sub ghidajul unor profesori din cadrul centrului), sub principiul tăcerii (Noble silence). Toate cheltuielile pentru aceste cursuri sunt suportate prin donații.

De la o tehnică prin care ajungi să fii în contact conștient cu propriul corp, până la o cale de autocunoaștere, un remediu sau o călătorie interioară, Vipassana este văzută și experimentată în multe feluri. Sau, așa cum spune o persoană dragă familiei mele, Nyma, o tibetană carismatică și caldă din Bruxelles, meditația 

este un stil de viață, face parte din rutina zilnică precum dușul. O vedem la părinți, o vedem la bunicii noștri. Este parte din educația noastră de bază.

Cam ăsta a fost programul:

4:00 trezirea;

4:30 meditație;

6:30 mic dejun;

8:00 meditație; 

9:00 meditație; 

11:00 prânz

12:00 odihnă și interviuri cu profesorul

13:00 meditație; 

14:30 meditație; 

15:30 meditație; 

17:00 cina (ora ceaiului de fapt);

18:00 meditație; 

19:00 discurs video; 2

0:15 meditație

21:00 întrebări; 

21:30 stingerea

Cum începe totul

Ziua în care am ajuns s-a derulat destul de repede (după-amiaza mai precis). Am intrat sfios și curioasă, recunosc și cu ceva temeri, într-un centru primitor înconjurat de verdeață. Simplu, curat, un amestec de tabără anii ’90 și vacanța de la țară, la bunici. Întreg campusul cuprinde clădiri diferite pentru zona de mâncat, de dormit, de meditat (Dhamma hall) și de entertainment (glumesc)..grădina de plimbat (copaci, verdeață, greieri, flori de câmp și multe altele pe care o să le descopăr ulterior). Acolo mi-am lăsat telefonul, cardul și cheile, viața ce să mai. Tipa de la înregistrare mi le-a pus într-un săculeț de pânză (profa de lucru manual ar fi fost puțin geloasă), i-am înmânat formularul și am semnat că voi respecta regulile. And that was it.  

Mi-a fost alocată camera, colegele de cameră și am primit programul. Am avut bafta să împart spațiul cu design nordic (un pat, un scaun și o etajeră) cu două tipe foarte faine, disciplinate, cu care ne-am aliniat imediat cum ne gestionăm cu baia și cum dormim cu geamul deschis all the time. Urma un scurt inductionpentru toți, masa și prima meditație de grup.

Îmi amintesc și acum ultima discuție pe bancă sub un tei splendid ce domina cu parfum curtea din față. I will nail this!,îmi zic și simt așa un val entuziasm. Asta până când revăd scris pe avizierul cazării regulile și programul pentru care am dat cu semnătura scrisă și spirituală.

Așa că iată ce mi-am propus:

  • să rămân pe durata întregului curs (deși aveam un pact cu mine în care mi-am dat permisiunea să plec dacă e prea mult pentru mine);
  • să păstrez și să respect tăcerea pe durata cursului, Noble silence așa cum este numită de Goenka, atât cu lumea din exterior cât și cu cei alături de care duceam nebunia asta;
  • să accept segregarea de gen. Dap, femeile într-o parte, bărbații în altă parte. Ne mai intersectam privirile pe alocuri, dar asta doar în cazurile super îndrăznețe. Am înțeles că este o reminiscență a anilor revoluției sexuale care a lovit inevitabil și taberele de meditație;
  • să mă rețin în a citi sau scrie;
  • să nu ucid vietăți (nici țânțari).

Și încă vreo câteva altele parte dintr-un Cod de disciplină pe care dacă sunteți curioși îl puteți citi aici. Asta pentru că așa cum spun ei, fundamentul practicii este sīla – comportamentul moral, cea care oferă o bază pentru concentrarea minții – samādhi și care duce la purificarea minții realizată prin paññā – înțelepciunea înțelegerii.Ei cam cât de fain sună asta. Clar voi fi luminată la final!

Nu suntem singuri în acest demers. Avem o mână de servents( așa li se spune, nu săriți pe mine), adică alți cursanți mai vechi care au trecut deja prin experiența aceasta, două tipe manager pentru grupul de femei la care puteam merge pentru orice fel de probleme, cerințe, întrebări și o profesoară. Tipele manager scriau pe o foiță cererile și le duceau la teacher. Profesoara era o tipă cu părul luung, și grizonat, mereu strâns într-o coadă, îmbrăcată în culori terne;o prezență subtilă, strictă, care nu levita în lotus însă nici nu o auzeai vreodată cum pășește. Ea decidea. Cam tot. Asta e politica. Femeile au un teacher, bărbații un alt teacher, fiecare cu omu’ lor.

prima meditație

Gata, prima meditație. Cu pași entuziaști merg pe cărarea bătătorită către Dhama Hall. Ne întâmpină tipa manager care ne șoptește un număr, pe care îl regăsim alocat în fața unei perne albastre, pătrățoase. Locul unde îmi voi petrece cele 10 ore și ceva de meditație pe zi. Primisem de acasă o instrucțiune. Înainte să intru în sală iau tot ce prind, adică perne ajutătoare, pături etc;chiar și tipul care ne-a ținut prezentarea de început ne sfătuise să luăm că apoi dispar toate în Narnia. Și mi-am luat o pernă rotundă, una pătrată, două pături. Toate albastre. Câtă serenitate! Ajung la locul meu, eram undeva la mijlocul așezării. Locul îți este setat în funcție de senioritatea cu tehnica. E bine, zic. Femeile erau alocate pe dreapta sălii, bărbații pe partea stânga. Fiecare cu vedere la scaunul ridicat al profesorului care avea tot timpul în lateral servitorii. Mi-e clară raportarea ce să mai. Fine, hai să vedem.

Prima instrucțiune simplă. Și grea nene. Să-mi urmăresc respirația. Nu, nu trebuie să o controlez, ci să o las să fie așa cum e ea în momentul respectiv, iar eu tiptil după ea, martorul propriei respirații. Nu o urmăresc oricum, ci fiind concentrată doar pe zona de la baza nasului și intrarea în nări, atenția fiind pe senzațiile care apar acolo. Să le las să fie. Și când mintea fuge să mă aduc din nou cu atenția pe respirație. Din nou și din nou. Deja mă doare spatele. Aflu că e de muncă în povestea asta. Suntem invitați să ne predăm cu totul tehnicii, să renunțăm la tot ce reprezintă obiceiuri cu care venim de acasă. Secretul:

work diligently, ardently, patiently, and persistently. You are bound to be successful,

ne zice Goenka în mod repetat. Dar bate gongul. Un gong metalic, pe care îl voi auzi pe toată durata cursului, semnalizând fiecare moment din program, un gong ce s-a inscripționat sonor în fiecare particulă din mine. Plecăm încet, cu o tură de livadă, trec pe lângă un măr și un tei majestos pe drumul spre culcare. Am să le aflu în curând toate secretele și detaliile. Programul a început. Somn ușor.

Dhamma Hall

În prima zi mă trezesc cu alarma colegei de cameră, mai vigilentă ca gongul. Și sunetul dușului la 4:10.O my god! La 4 jumătate sunt la mine în pătrățica albastră. Și văd cum multe saltele albastre s-au transformat peste noapte în adevărate jilțuri din Game of Thrones. Totul strategic și bine gândit, îmi este clar că am și eu nevoie să clădesc palatul șezutului meu! Umbrele de lumini nocturne intră sfioase prin perdele de la ferestrele din sala de meditație, e răcoare bine și nu știu exact dacă nu-mi mai simt degetele de la frig sau de la amorțeală. Cert e că nu mai știu nimic de ele. Se aude vocea cântată a lui Goenka cu o incantație guturală și chinuită. Încep să număr câte secunde durează linia melodică. Nici nu știu ce mă așteaptă pe mai departe; că voi ajunge să am o relație de love and hate cu aceste cântări, că treptat vor deveni antecamera plăcută cu iz de transă ce îmi va însoți fiecare sesiune de meditație.

Vreo 3 zile tot asta am făcut, am încercat noi și noi modalități de a mă așeza, regândiri creative ale lotusului, nimic. În toate pozițiile mă doare spatele de mor. Simt cum valuri de cuțite se delectează pe spinarea mea. Și mă îngrozesc în fiecare seară la gândul că am mai bine de-o săptămână de petrecut așa.

Când nu mă chinuie gândul durerilor de spate, mă junghie genunchiul drept – oare ce am făcut cu el de mă doare așa tare, sigur l-am distrus la snowboard…mama ei de treabă, sau da, asta îmi trebuie dacă m-am apucat să alerg, mi s-au topit articulațiile.Și tot așa, continui să inhalez și să expir, in and out, nările mele n-au primit atâta atenție în viața lor. Și trag cu ochiul la zona băieților și văd cum mai toți au spătar de lemn pentru a-și rezema spatele. Whaat?Îmi trebuie și mie. Mă programez curajoasă la interviu și mă duc plop și mă întorc salcâm. Profesoara mă invită să am răbdare căci urmează ziua 4 și 5 în care vom începe călătoria adevărata cu tehnica și atunci apele mării durerii mele sigur se vor desface. Păi bine, bine dar ce am făcut eu până acum? Vreo 3 zile și 30 de ore de antrenament de concentrare a minții pe o regiune îngustă, pentru ascuțimea simțurilor și finețe senzorială – practica denumită Anapana. Bine, challenge accepted, zic în mintea mea.

Tot în primele zile mă familiarizez cu meniul. Cam același în fiecare zi, la fiecare masă. Un porridge și un compot din stafide, măr și prune era primul gust al dimineții. Și un ceai negru. Mâncatul la Vipassana este de nevoie și se aliniază întregii filozofii – stimulare cât mai puțină, gusturi repetitive și pe alocuri fade. Însă recunosc că multe elemente din dieta de acolo s-au armonizat cu gusturile mele de acasă. Ceaiul verde, de lavandă, mușețel sau lămâie a fost o încântare familiară, ce m-a însoțit peste tot în butelca pe care o țineam nedezlipită. La prânz nu lipseau orezul, salata sau legumele fierte.  Iar untul de arahide și mierea au fost Dumnezeu. Și știți ceva? Nu mi-a fost niciodată foame, nu am tânjit după nimic, ah ba da. O dată, am ochit o prună ce atârna seducător pe o creangă în livadă. Am salutat-o zilnic, nu am cucerit-o însă.

Ora mesei era o reîntâlnire cu cozile comuniste, însă acum ajungea pentru toată lumea. Nu și portocalele. Perele și curry-urile. Unele dintre participante își alegeau mereu locurile pe banca de afară, altele priveau țintit zidul din față. Am încercat și eu asta, nu prea mi-a ieșit. Am găsit însă pe perete notat mic cu pix albastru link-ul unde se găsesc rețetele pe site. Și un avertisment comic Nu deschideți geamul. Este închis permanent. Însă geamurile alea erau deschise. Oh well, contradicțiile sunt deja parte a acestei experiențe, m-am obișnuit deja.

A doua zi am zis că cedez. Îmi era jenă de propria deziluzie. Corpul meu nu părea să se îmbuneze. Junghiuri. Tensiuni. Miros de stătut. Oftatul colegei de suferință din stânga mea. Parcă era pusă de șeful ei să facă asta. Era însă un bun moment de a-mi exersa compasiunea. Am tot avut ocazia să exersez asta până la final. Căci tipa se scărpina, în medie, la fiecare 5 secunde. Uneori mai schița un râs înfundat în perna ei albastră. Alteori aștepta să iasă profesoara din încăpere ca să plece.

Însă la ora filmului de seară, Goenka ne invită la toleranță față de noi, față de cei de lângă noi. În fiecare zi, de la 7 la 8 și ceva, vizionăm toți un discurs al său, un video din ’91 menit a explica cotloanele și filozofia tehnicii. De la aspectele practice, până la cele teoretice, indianul asta zâmbitor cu o voce caldă și părul alb ne spune povești după povești. Uneori e chiar haios. Alteori îi dau dreptate. Alteori mă lupt și cert cu el, și cu îndoctrinarea lui. Deși spune ferm și convingător că ideea de bază este universală, că nu ne invită la ritualizare și convertire religios-spirituală, fiecare bucățică de discurs e de esență docmatică. Las chinuiala criticii și judecății intelectuale deoparte. Într-un final, mă împac cu propovăduirea lui căci intenția este să fiu deschisă și cu acceptare. Practicarea  Vipassanei este o metodă care ajută în relația cu suferința, a trăi nu în trecut sau viitor, ci realmente în prezent, aici și acum.

Și continui să respir, acum chiar știu că respir. Și am minute bune în care îmi și iese să observ aerul care își urmează cursul firesc. El știe ce face și face bine. Și mă simt norocoasă. Multe femei din jurul meu au ba nasul înfundat, ba nasul curgând, sau nasul gâdilat de strănuturi succesive. Măcar asta îmi iese. I am rocking this Anapana!

No more wicked people, what is left? One Love ..măcar de ar fi fost o melodie cu care să mă laud și eu. E clar, respirația m-a dus pe valurile timpului la vreo tabără din gimnaziu cu Dr Alban. Dacă doriți să reascultați, aici.

Grădina 

again and again

Zilele 4 și 5. Apele durerii s-au învolburat și mai tare și mi-am dat seama că mi-am semnat tortura furcilor caudine cu mâna mea; care au adus valuri de senzații corporale diverse, complexe. Pe pielea mea se joacă piese de teatru și momente de circ. Aici tehnica ne introduce în explorarea corporală. Ce am de făcut? Să-mi scanez corpul. Ca la poarta de la aeroport, doar că ten times mai precis. Tot cu mintea îmi observ fiecare părticică și centimetru al corpului, trecute printr-un cerc care curge din vârful capului până la picioare și invers. Tehnica introduce acum sesiunile de strong meditation. Acum e acum. Mă iau practic la trântă cu mintea mea. Start again!, așa începe fiecare meditație și mă doare sufletul. Again? Vocea lui Goenka este unică, așa că vă las mai bine să îl descoperiți aici. La început te doare să-l auzi, după mai multe zile deja îți sare sufletul de bucurie când auzi primele sunete. Înseamnă că meditația s-a încheiat. Fun time! Te poți plimba acum, în cerc, în aceeași grădină.

Printre altele, mă ajut de picioare și număr pașii pe care îi fac zilnic. Bun, cine mai are nevoie smartwatch? Și mai număr și florile de câmp din grădina din față și mica livadă, zona de reculegere și plimbare. Me OCD, you?

După-amiaza zilei a 5-a vine cu o secundă de beatitudine. Și o lumină splendidă pare că se întrezărește în negrul ochilor mei. Pentru un moment, nu mă mai doare nimic. Băăi unde e durerea mea și ce ai făcut cu ea?!Și o stare de pace. Adusă ca în carele cu prada de război de valurile de gâdilături, piele de găină, înțepături, adieri de vânt, ba cald, ba rece, ba tensiuni ba relaxări. Asta e!Stomacul din spatele meu mă avertizează că e ora să ne mâncăm banana de seară.

Mă culc fericită. Nu plec acasă nici azi.

Jurnal de bord, ziua 6. This is Spartaaaa! Da, începând de azi sunt mai determinată  să mă țin de cele 3 ore de strong meditation, corespondent celor 3 momente ale zilei, dimineață, la prânz și seara. În aceste ore, nu mișcăm obiectele nu mintea, ci ne propunem să nu ne mișcăm deloc, nu ne schimbăm poziția, nu ne întindem piciorul și nici nu ne îndreptăm spatele. Comparativ cu agonia asta, restul orelor de meditație sunt întâmpinate cu entuziasm și liniște.

Și durerilor sunt tot strong, vă jur. Genunchiul meu pulsează, ochiul mi se zbate, iar stomacul se tulbură. Ieri a fost prea bine, liniștea dinaintea furturii, îmi zic. Azi îmi scad toate pulsul, tensiunea, glicemia și calciul, toate la un loc, deodată. Meditația de la ora 8 durează cât o existență indiană, cu multe vieți în ea. Fiecare secundă are o mie de ani și o simt în vene, și palme, și un val de căldură îmi spune sincer cum mai că o să ajung să-mi observ piece by peace și part by part, toată oferta intestinală de la masa de dimineață. Nu știu sincer dacă pot fi equanimouscu asta. Mă plimb alert prin grădină, poate poate pulsul meu prinde viață. Iar eu alerg parcă un maraton față de cele cu mișcarea corporală a personajelor din Zombi apocalipse.

Equanimity este unul din obiectivele acestei tehnici. Adică acea trăire echilibrată, o uniformitate a minții atât față de ce este simțit plăcut, cât și ce este simțit ca neplăcut. Căci în ambele cazuri am ajunge să ne simțim mizerabil fie prin craving (a ceea ce ne-a plăcut și ni-l dorim repetat) și aversion (a ceea ce ne-a displăcut). Iar ceea ce ne dorim prin meditație este să ajungem la o puritate și înțelepciune a minții. Probabil că din cele 100 de ore de meditație din program doar 100 de minute am fost cu adevărat equanimous. Mult, puțin? Nu știu, însă ceea ce știu sigur este că ele vin cu o pace și cu o liniște cum rar am avut parte.

Ziua 7 vine cu o întâlnire de gradul trei. Cel mai simpatic șoricel din univers s-a decis să ronțăie un pai chiar pe drumul meu spre sala de mese. Ce coincidență! Să mă opresc sau să fiu printre primele la coada la legume fierte? Decizii, decizii. Aleg să mai stau preț de câteva minute și un zâmbet laarg mi se arată involuntar pe chip. Sunt fericită. Mulțumesc, prietene! Poftă bună!

finalul

Vine într-un final spre ziua 8 și 9, iar în orele de strong meditation reușesc să nu mișc. Iar când o fac, cred că doar eu știu, o simt ca o detensionare scurtă și precisă a unei fâșii fine de mușchi intercostal. Conștientizarea propriei respirații mă însoțește la duș, când mănânc, când privesc norii. Acum atenția îmi curge fluid pe senzațiile corporale, unele mai puternice, altele mai subtile, vibrație după vibrație. Urechea mea dreaptă nu a fost mai simțitoare niciodată. Și îmi pare că fiecare por e un centru de comandă ce înregistrează tot. Și fiecare por se dizolvă în universul înconjurător. Eu devin restul, și restul sunt eu. Nu am corp și nu mai există timp și spațiu.

Uau, o mie și una de uau, așa trăire! O să scriu sigur un articol despre asta.Și uite așa mă ia valul gândului scriitor. Și o iau de la început.

Ziua a 10-a ne readuce în contact cu propriile corzi vocale și avem voie să ne auzim propria voce și pe a celor din tabără. Programul rămâne același doar că astăzi putem vorbi cu ceilalți femei și bărbați. Trecem de la Noble silence la Noble speech. Această tranziție are menirea de a ne ajuta să ne readucem mai ușor în lumea cotidiană. Iar după ce atâtea zile ne-am încumetat într-o adevărată operație a minții (surgery of the mind, cum zice Goenka), apropierea și împărtășirea sunt reparatorii pentru toate rănile și durerile prin care am trecut până acum. E de-a dreptul bizar să pot vorbi. Să pot râde cu poftă, sonor. Contactul fizic nu este permis, însă sincer ar fi deja prea mult. Tot la final Goenka ne învață o nouă meditație, Metta– adică meditația pentru iubire și bunătate.

Ultima zi vine cu eliberare, bucurie, nostalgie și un ultim mic dejun cu porridge. Savurez stafidele îmbibate în cardamon și scorțișoară și ascult povestea uneia dintre noi. Face programul acesta a patra oară. Stă în Amsterdam și de vreun an a integrat 2 ore de meditație pe zi. Greu și extrem de bine făcător. Când îl auzeam pe  I. Harari că meditează de 17 ani câte 2 ore de meditație pe zi mi se părea out of this world. Iată că azi cochetez serios cu asta. După 10 ore și ceva de meditație pe zi, parcă două nu mai par atât de multe. Vine cu alegeri și renunțări însă, cu o dulce-amară muncă de prioritizare, cu perseverență și răbdare.

ce mi-am luat din experiența asta

  1. Dacă până acum mai mult am citit despre beneficiile și efectele pe care le are meditația asupra corpului și minții, acum pot spune că le știu prin propria experiență, pe pielea mea. Nu am trăit niciodată până acum atâta liniște interioară, atâta pace și atâta serenitate în fața durerii ca acum. Atâta claritate, conținere și eliberare. Am simțit realmente că am dus o luptă cu propriile mele celule, gânduri și simțiri. Și că ne-am împăcat la final. Iar corpul meu a fost în ultima zi flexibil și fără de tensiune cum cred că ar fi după mii de ore de yoga și masaj. E ca și cum am descompus și recompus fiecare părticică din mine.
  2. Experiența reală cu un instrument de meditație și o învățare a tehnicii Vipassana la nivel de începător. Am învățat să-mi scanez fin și împăcat propriul corp, să fiu atentă la senzații de la cele mai fine la cele mai grosiere și, în loc să reacționez, mai degrabă să le observ. Căci în aceasta constă măiestria minții prin meditație, a nu da curs sau a fi reactivi, pentru a spori puterea de a ne concentra și a ne susține atenția. Pentru o mai bună ancorare în momentul prezent. Fără a pleca obsesiv cu gândul în trecut, fără a trăi fantezia viitorului, ci de a fi aici și acumCa orice instrument, cu cât este folosit corect și practicat recurent, cu atât beneficiile sunt mai bune și profunde.
  3. Mi-am luminat cotloane ale minții unele mai prăfuite, altele mai disciplinat așezate mai în spate, mi-am oglindit lucruri lăsate nerezolvate sau chinuite din trecut. M-am întâlnit pe mine fiind cu mine. A fost o altfel de întâlnire decât cea din lucrul meu psihoterapeutic. Și am râs și am plâns împreună și uite așa simt cu m-am împăcat cu oameni, anumite momente sau cu alegeri. Și a fost ok să simt tristețe, furie, panică și durere. Și a fost ok să simt bucurie, reverie, entuziasm. Căci toate trec, nicio trăire nu-i permanentă, răsună vocea indianului povestitor, asta e principiul universal.
  4. M-am reconectat la mine și la corpul meu. Am râs mult cu mine, și m-am bucurat de creativitatea și spiritul meu ludic. Am tras de mine și m-am păsuit, iar la final m-am simțit mult mai aproape, prietenește, eu de mine.
  5. Deși când am terminat programul primul gând a fost Sigur nu voi mai face asta în următorii 10 ani, până seara gândul s-a transformat în Nu voi lăsa să treacă prea mult timp și voi repeta experiența. Am plecat cu o primisiune, aceea de a continua meditația, iar acum îmi dedic 30 de minute dimineața. Într-un final nu știu dacă este despre câte minute, ore sau tabere de meditație voi face în viață, ci despre disciplina, temeinicia și încrederea cu care voi practica orice acel lucru care știu că îmi face bine.

Îți mulțumesc că ai avut răbdare să citești experiența mea. Dacă ai curiozități despre cele povestite sau întrebări despre meditație, scrie-mi. Răspund cu drag.